M-ai cucerit, m-ai facut sa te iubesc cu toata fiinta mea... si eram atat de fericita, crezand ca ma vindeci de toate suferintele trecutului... si asa a fost pentru o vreme, dar plecarea ta mi-a lasat o rana in suflet mai mare si mai adanca decat toate celelalte pe care le vindecasei.
Si timpul trece, dar nu numai ca nu se vindeca ci se cangreneaza. O oblojesc cu valuri de lacrimi, lacrimi fierbinti de dor, de dor de imbratisari, dor de momente de siguranta, dor de clipele in care credeam ca nimic rau nu mi se poate intampla, de sarutari prelungi, patimase, demne de a intra in cartea recordurilor, dor de promisiunile tale ca nu o sa te pierd, dor de tine...
Si imi sterg lacrimile ce-mi incetoseaza privirea, de teama ca nu te voi putea zari atunci cand tu te vei intoarce la mine pentru a-mi vindeca si de aceasta data rana... rana provocata acum de tine, vraciul meu.
Lacrimile se sterg, dar durerea este la fel de crancena si sapa tot mai adanc o data cu trecerea timpului. Am devenit o actrita aproape desavarsita, incercand sa maschez suferinta care ma dezintegreaza putin cate putin.
Mi-am faurit o platosa care reuseste uneori sa-i induca in eroare pe cei din jur, sa-i faca sa creada ca m-am vindecat de tine... dar numai tu ma poti vindeca.
Oare ce te-ar putea face sa ma vrei din nou?! Ce mesager as putea sa-ti trimit?!... Sa-ti transmita sentimentele mele??

"Gandurile cuiva special"

Inchid ochii, respir incet, incerc mintea sa mi-o controlez , cad cascade de ganduri, greseli , durere si suspin , ii deschid dar apele tot vin , imi vad trecutul omorand viitorul. peisaj de basme triste cand eroii cad ravasitzi de proprii protejati , cred ca visez dar lacrimilelor sunt reale , nu-i doare lama rece cum le spinteca pielea ci doar zambetul acru de pe fata celor, ce candva le salva viata , trec peste agonia lor si ma uit la mine, ma privesc intr-o oglinda murdara si batuta de vreme si plina de puncte negre ,ea odata aratand splendoarea intr-o lumina calda ,frumusetzea celui ce o privea acuma arata doar demonii ce ma framanta si nu pot decat sa imi amintesc decat ceea ce am stiut intotdeauna ... ca suntem sclavii faptelor noastre. As vrea ca totul sa dispara, sa fac soarele sa apara, sa sting intunericul din lume, raman singur si fara ajutor caut cartea scrisa de acel autor ce si lumea a creat e un scop nobil dar , nimic nu a mai ramas nobil , ce am creat timpul a daramat, ce am visat dimineata a spulberat , incerc sa mai dorm poate totul nu-i decat un cosmar ,acest vis amar ce si treaz ma chinuie imi arata ca nimic bun nu aduce aceeasi rasplata .Vreau sa fug, dar nu pot, cum ramane cu ce las in urma, cu ce am sperat ,cu ce am visat, cu tot ce mai este om din mine,cu ce n-au putut inca demonii sa distruga ,cu farama de demnitate , urma de umaninate si sufletul de muritor dupa care ei tanjesc asa de mult? Intru in transa izgonindu-i din inima mea lasandu-i sa-mi distruga mintea ca sa pot fugind la cel ce imi hotaraste soarta.Inca cred ca e Bunul Dumnezeu dar stau si tip la poarta raiului dar El ... nu ma lasa sa intru toti sfintii se roaga pentru mine dar ... Lui nu-i pasa spune ca sufletul nu mi-e curat , ca nu primeste demoni in imparatia Lui .. cad rapuns de suferinta plang si suspin dar Lui nu-i pasa... in genunchi imi plang de mila si ma intreb cu ce is eu de vina ? il strig Tata de ce ma lasi ?... imi intoarce spatele si pleaca ma lasa singur ... cu demonii ….eu tot strig Tata sunt si eu fiul Tau Ajuta-ma Apara-ma ... atunci el ma izgoneste ma trimite inapoi raman indurerat si neputincios in fata demonilor ce mi-au luat deja mintile imi pun mana pe piept ca atat mi-a mai ramas o inima de muritor si un suflet de om cu aceleasi sperante eclipsate de privirea Lui rece amintindu-mi fara voie de discratia in care am cazut .... deodata cad ... ma trezesc, erau tot acelasi cosmaruri ce imi chinuie viatza...Ascult suspinele ingerilor ce zilnic ne vegheaza, aud suferinta sfintilor ce ne-au lasat sa mostenim pamantul, vad dezamagirea pe chipul Domnului cand isi coboara ochii pe noi, oare de ce simt durerea lor?Inca un muritor pierdut, printre milioanele ce au trecut…

Imi este greu, aproape imposibil sa accept aceasta cale. Cel mai mult ma doare sa inteleg ca nu va fi nimeni alaturi de mine pe drumul pe care ar trebui sa-l urmez, de aceea imi este aproape imposibil sa mai am dorinta de a merge mai departe.
Pana la urma va trebui sa ma hotarasc si sa accept sau nu sa imi continui viata
. Mai greu este sa ma gandesc ca in drumul meu nu ma voi intalni decat cu singuratatea, cu suferinta, cu durerea si, uneori, cu umilinta.
Ma simt smulsa din lumea asta, aruncata pe un drum serpuitor, un drum la capatul caruia voi ajunge singura, exact asa cum il voi parcurge. E ciudat sa te trezesti intr-o zi si sa realizezi ca, de fapt, nu mai ai nimic, ca nu poti avea pe nimeni langa tine, ca totul este altfel de cum ti-ai fi dorit sa fie.
Daca voi reusi sa accept si sa merg mai departe pe acest drum, care nu ar trebui sa fie al meu, ma voi intreba intotdeauna cum e sa simti bucuria, cum e sa atingi fericirea, cum te simti cand te vrea cineva pentru ceea ce esti, cum te simti cand nu esti respinsa?
Regretele sunt tarzii, anii au trecut, singuratatea te inraieste intr-un fel… Incerci sa aduni ce mai poti de pe marginea drumului: umbra unei flori, praful stelelor, stralucirea razelor, feeria noptii, parfumul din iarba cruda…
Si, asa, incerci sa mergi mai departe, cu toata povara pe care o duci cu tine, cu povara iubirii pe care un ai cui s-o oferi, cu toata durerea sentimentelor netraite, cu tot focul care arde in tine si pe care nu-l poti stinge, cu toata pasiunea inchisa intr-o colivie.
Drumul acesta e lung, atat de lung, mi se pare ca nu se mai termina. Ma tot uit in zare sa vad un sfarsit, dar el serpuieste in continuare, nimic nu se schimba. Am obosit…
As vrea sa ma asez intr-o poiana cu iarba verde, sa ma intind printre flori, sa uit ca am trait vreodata!

Nu-mi e usor... nu vreau sa te pierd... de ce spun acum „ai fost“. De ce vorbesc de tine la trecut? De ce te-am pierdut? De ce nu pot sa accept?
Intoarce-te... fie chiar si pentru o clipa, pentru o explicatie. Chiar te iubeam... Te intreb si ma intreb... cer prea mult??
Trebuie sa-ti spun ca viata fara tine in ea nu e la fel. O viata am intrebat, am cautat! Intrebandu-te, cautandu-te, iubindu-te, sorbindu-te... Ai fost, de ce?
Te intreb de ce m-ai abandonat? Vreau sa stiu, explica-mi. De ce s-a intamplat atat de brusc, atat de trist, ajuta-ma sa inteleg, sa pot trece peste tot, sa te uit, sa te pierd, sa nu ma mai doara gandul tau, sa nu ma mai miste dorul tau, sa nu mai plang, sa nu mai simt, sa fiu eu!
Viata amara... tu, care ma faci sa plang... De ce m-ai uitat? Iti e atat de usor! Cel ce sufera sunt eu... de ce sunt aici... scriind iubirea ta, a mea, a noastra?
Si nu imi e usor, a trebuit sa te pierd... Acum iti este bine?? Abandonandu-ma fara sa stiu de ce! Cat te-am iubit! Ratacesc pe strazi cautandu-te, am impresia ca te zaresc, dar nu, nu, nu esti tu... te pierd ... te-am pierdut...
Te regasesc din nou in vise, acolo vii... si tu nu stii cat ma doare ca nu esti aici, tu nu stii cat doare atat de multa singuratate, se pare ca tu nu stii cum e...