M-ai cucerit, m-ai facut sa te iubesc cu toata fiinta mea... si eram atat de fericita, crezand ca ma vindeci de toate suferintele trecutului... si asa a fost pentru o vreme, dar plecarea ta mi-a lasat o rana in suflet mai mare si mai adanca decat toate celelalte pe care le vindecasei.
Si timpul trece, dar nu numai ca nu se vindeca ci se cangreneaza. O oblojesc cu valuri de lacrimi, lacrimi fierbinti de dor, de dor de imbratisari, dor de momente de siguranta, dor de clipele in care credeam ca nimic rau nu mi se poate intampla, de sarutari prelungi, patimase, demne de a intra in cartea recordurilor, dor de promisiunile tale ca nu o sa te pierd, dor de tine...
Si imi sterg lacrimile ce-mi incetoseaza privirea, de teama ca nu te voi putea zari atunci cand tu te vei intoarce la mine pentru a-mi vindeca si de aceasta data rana... rana provocata acum de tine, vraciul meu.
Lacrimile se sterg, dar durerea este la fel de crancena si sapa tot mai adanc o data cu trecerea timpului. Am devenit o actrita aproape desavarsita, incercand sa maschez suferinta care ma dezintegreaza putin cate putin.
Mi-am faurit o platosa care reuseste uneori sa-i induca in eroare pe cei din jur, sa-i faca sa creada ca m-am vindecat de tine... dar numai tu ma poti vindeca.
Oare ce te-ar putea face sa ma vrei din nou?! Ce mesager as putea sa-ti trimit?!... Sa-ti transmita sentimentele mele??